👉 În România, discuțiile despre diagnosticarea ADHD la adulți au început relativ recent. De exemplu, Clinica Albion Medical a creat în 2020 primul program românesc de diagnostic și tratament pentru adulții cu ADHD.
👉 ADHD este o afecțiune neurodezvoltată, nu o problemă de sănătate mintală. Asta înseamnă că ne naștem cu un mod diferit de a gândi față de majoritatea oamenilor.
👉 Deși conștientizarea despre ADHD la adulți crește în România, accesul la evaluări rămâne limitat. Mulți adulți ajung la psihiatru cu o afecțiune care ar fi trebuit diagnosticată cu zeci de ani mai devreme.
👉 Persoanele cu ADHD au un risc de 5 ori mai mare de suicid. Deși în România nu există statistici oficiale, mulți oameni cu ADHD se confruntă cu provocări mari legate de sănătatea mentală din cauza lipsei de sprijin și diagnosticare.
👉 Autismul și ADHD nu au putut fi diagnosticate împreună până în 2013, deși între 50-70% dintre cei cu ADHD au și trăsături autiste. În România, aceste diagnostice multiple abia încep să fie recunoscute.
👉 Studiile arată că peste 80% dintre adulții cu ADHD dezvoltă o tulburare de ordin psihic: depresie, anxietate, tulburare obsesiv-compulsivă, abuz de alcool sau droguri, tulburare de personalitate borderline.
👉 Adulții cu ADHD întâmpină dificultăți la locul de muncă din cauza lipsei de înțelegere și sprijin. Se confruntă adesea cu probleme de organizare, gestionare a timpului și relaționare.
👉 Copiii cu ADHD au de 100 de ori mai multe șanse să fie excluși din școală. La fel ca în alte țări, și în România, mulți copii se confruntă cu dificultăți în sistemul educațional din lipsa sprijinului adecvat.
👉 Băieții sunt de 3 ori mai predispuși să fie diagnosticați cu ADHD decât fetele, dar asta nu înseamnă că fetele nu au ADHD. Ele sunt adesea subdiagnosticate, iar acest decalaj este și mai vizibil în România.
👉 La adulți, hiperactivitatea asociată ADHD-ului poate fi internalizată, devenind o agitație internă constantă în încercarea de a se adapta la cerințele societății.
Deși conștientizarea despre ADHD la adulți crește în România, aceasta nu se traduce automat în:
❌ înțelegerea nevoilor reale
❌ acțiuni concrete pentru sprijin
❌ recunoașterea dificultăților zilnice
❌ un mediu sigur și fără prejudecăți
❌ adaptări la locul de muncă și în viața personală
❌ acces la resurse și soluții adaptate
❌ oportunități egale pentru dezvoltare profesională
❌ recunoașterea punctelor forte
❌ programe de educare și formare pentru angajatori și colegi
Pentru ca toate acestea să devină realitate, avem nevoie de mai mult decât o lună de conștientizare: avem nevoie de o schimbare profundă în modul în care societatea privește diferențele, fără a le considera automat „tulburări”.
(Și poate chiar o întâlnire, cândva. 😅)
Rezonează cu tine?